România, angajatul Europei care trăiește de la avans la leafă
Editorial de opinie economică: Alecsandra Costin
Dacă România ar fi o persoană, ar fi acel coleg care se împrumută în fiecare lună „doar până la salariu”.
Știi tipologia: are haine frumoase, vorbește despre planuri mari — apartament, mașină, vacanță — dar când vine ziua de 25, se uită în portofel și spune:
„Îmi dai până joi, că intră banii?”
Numai că la România, „joiul” ăsta durează de vreo 30 de ani.
Statul care cheltuie ca un milionar, dar câștigă ca un intern
Cifrele sunt demne de o carte de contabilitate tragicomică.
România are o datorie externă de peste 220 de miliarde de euro – adică mai mult decât toată economia produce în 18 luni de muncă.
Deficitul bugetar? 8,4% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană.
Pe scurt: producem 100 de lei și cheltuim 108.
An de an.
Cu entuziasm.
Ca să acoperim diferența, ne împrumutăm. De la bănci, de la piețe, de la Uniunea Europeană, de la oricine mai are încredere că vom plăti vreodată.
Suntem ca un prieten care îți cere bani cu promisiunea că „îi dă înapoi la salariu”, dar între timp își comandă sushi și bilet la concert.
Împrumuturile noastre, „investițiile” lor
Să ne înțelegem: împrumutul nu e un păcat.
Și Germania, și Franța, și SUA se împrumută.
Diferența e pentru ce.
Ei se împrumută pentru infrastructură, cercetare, inovare, energie verde — lucruri care aduc bani înapoi.
Noi ne împrumutăm pentru salarii, pensii speciale, subvenții și festivaluri de lavandă.
Ne place să numim asta „investiție în oameni”.
În realitate, e consum pe datorie.
Adică exact inversul a ceea ce învață orice antreprenor la primul curs de economie: „Nu te împrumuta pentru cheltuieli curente, împrumută-te ca să creezi valoare.”
Dar România e statul care și-ar lua credit ca să-și plătească factura la curent și apoi s-ar întreba de ce nu mai are bani să-și cumpere o mașină electrică.
Politica de stat: „Lasă, merge și-așa”
Guvernanții ne explică mereu că „situația e sub control”.
La fel cum pacientul de la terapie intensivă e „stabil”.
Nu se mișcă, dar e viu.
De ani buni, trăim cu sloganul „România rezistă”, doar că între timp rezistența a devenit scuză pentru inerție.
Ne scuzăm că suntem o țară în dezvoltare, dar ne comportăm ca o țară în delăsare.
Promitem Bruxelles-ului că reducem deficitul, dar în paralel mărim cheltuielile.
Zicem că digitalizăm statul, dar tipărim adeverințe pentru digitalizare.
Vorba poetului fiscal: „Ce e digital să fie pe hârtie, că altfel nu se simte munca.”
Țara studiilor de fezabilitate fără obiect
Când UE dă bani, noi facem planuri.
Și când facem planuri, facem studii.
Și când terminăm studiile, expiră finanțarea.
Am ajuns experți în studiul fezabilității, dar incompetenți în fezabilitatea studiului.
Autostrăzi, spitale regionale, digitalizare, reforme fiscale – toate trăiesc o eternă copilărie birocratică.
România e acel student care promite de fiecare dată că „la anul termin licența”, dar schimbă mereu tema.
Bruxelles-ul, „părintele responsabil”
Comisia Europeană ne mai dă bani, dar cu ochii în patru.
E părintele care ți-a mai dat o dată bani de chirie, dar îți cere bonurile.
„Pe ce i-ai cheltuit luna trecută?”
„Eee, păi a fost o urgență… niște salarii, niște ajutoare, niște… măsuri.”
De data asta însă, părintele și-a pierdut răbdarea.
Dacă nu reducem deficitul semnificativ și credibil, riscăm blocarea fondurilor europene.
Pe scurt: dacă nu demonstrăm că ne putem gestiona banii, nu mai primim bani.
Statul fumător de datorii
România seamănă cu fumătorul care promite mereu că se lasă.
„După sărbători.”
„După alegeri.”
„După ce mai iau un credit.”
Și în fiecare an, deficitul e „temporar”, „controlat”, „justificat”.
Exact cum țigara de dimineață e „doar una”.
Dar la fel ca nicotina, datoria creează dependență.
Cu fiecare împrumut nou, avem nevoie de altul, mai mare, ca să acoperim dobânzile.
E un lanț al slăbiciunilor pe care îl numim „politică fiscală”.
De ce nu suntem un stat sărac, ci un stat risipitor
România are resurse, oameni, potențial.
Dar funcționează cu mentalitatea celui care are salariu mare și totuși e mereu pe zero.
Evaziunea e uriașă, colectarea slabă, iar banii publici curg pe scurgeri obscure.
Administrația publică e ca o țeavă spartă: oricât ai băga, tot se scurge.
În loc să o reparăm, ne bucurăm că încă mai picură.
Soluția? Mai puțin populism, mai mult Excel.
Nu e nimic spectaculos în soluții:
-
Reduci cheltuielile, nu le redistribui;
-
Investești strategic, nu festiv;
-
Digitalizezi real, nu faci poze la lansare;
-
Faci politică fiscală pe termen lung, nu pe cicluri electorale.
Dar pentru asta trebuie să ai curajul să spui „nu”.
Să refuzi tentația de a cumpăra liniște cu bani împrumutați.
Să accepți că dezvoltarea nu se face din pomeni, ci din productivitate.
România, la final de lună
La finalul fiecărui an bugetar, România face exact ca salariatul care a rămas fără bani: se uită în cont și spune
„N-a fost ușor, dar ne-am descurcat.”
De fapt, nu ne-am descurcat.
Am mai luat un credit.
Am mai amânat o reformă.
Am mai mințit un pic că „merge și-așa”.
Și ne întrebăm, cu un optimism aproape poetic:
„Oare cât mai putem ține ritmul?”
Răspunsul e simplu:
Până ne va suna banca.
Și atunci, nu vom mai avea voie să spunem „dă-mi până joi”.
